Teoria generală a Relativității a lui Einstein descrie gravitația drept o curbură în continuum-ul spațiu-timp. Cu cât masa este mai concentrată, mai densă, cu atât curbura este mai accentuată. Dacă desenăm tiparul spațiu-timp în plan, putem să vizualizăm această curbură (de fapt sunt 4 dimensiuni, 3 pentru spațiu și 1 pentru timp).

În cazul în care apare o gaură neagră, e posibil ca această curbură să nu aibă sfârșit. Ar fi ca un fel de ruptură în spațiu-timp. Desigur, discutăm despre un domeniu în care încă nu există certitudine. În acest continuum spațiu-timp, în acest Univers, lumina călătorește întotdeauna pe calea cea mai scurtă. Spațiul este un loc plat, adică nu are nicio curbură, lumina circulă în linie dreaptă aici. În jurul unei mase, acest lucru nu mai este adevărat, masa poate acționa asupra luminii precum o lentilă. Cu cât masa este mai concentrată, cu atât mai accentuat este efectul. Acesta este de fapt modul de a detecta o gaură neagră care se află interpusă între o anumită stea și noi. Analizând același efect al ondulării razelor de lumină, putem să încercăm să ghicim cum anume arată o gaură neagră cu disc de accelerare.

Gaura neagră Kerr

Ideea de gaură neagră este rezultatul unor calcule a relativității generale, conform lui Schwarzschild. El a calculat dimensiunea orizontului pentru o gaură neagră statică. Kerr a îmbunătățit aceste calcule în situația în care gaura neagră se rotește. În acest caz, curbura spațiu-timp arată diferit iar singularitatea nu mai este concentrată într-un singur punct, ci într-un inel în interiorul orizontului. Astfel, curbura spațiu-timp nu mai este precum o pâlnie, ci se rotește în același sens cu gaura neagră. O rază de lumină care intră într-o astfel de gaură neagră Kerr ar fi linia roșie din desenul de mai jos.